Jurnal din safari (2)

Frank e un englez care izbucnește de energie, folosește adjective la superlativ, face complimente și de nu s-ar comporta astfel cu toată lumea ar fi tipul de care să te îndrăgostești. Uneori se așează jos, pe podea și ne vorbește, fără să se sinchisească deloc. Își scoate pantofii și se simte cel mai liber om de pe pământ. De ar fi așa și profesorii noștri de la universitate, sunt sigură că mulți ar schimba sălile sinistre de curs cu un cerc de scaune în care să te simți tu. Iar bătrânul lui Ionesco ar aduce și mai multe scaune pentru spectatorii învățământului basarabean.

Serile sunt calde. Jucăm cărți cu mongolienii. Am împrumutat ceva comun de la ruși, pe lângă cântece și tot felul de cunoștințe generale. Jocurile noastre sunt cu pedepse și uneori devin înflăcărate. Ceilalți doar se amuză. Nu se prea încumetă să joace. Deja și alți turiști ne-au remarcat. Asta pe lângă faptul că suntem un fel de ciori albe, la propriu.

*

Pentru prima dată am fost într-un safari. Nu dintr-acelea artificiale despre care îmi povestea frate-meu că a văzut în Londra. E un safari adevărat. O insulă  plină de animale pe care le văzusem în enciclopedii. Am ajuns până la insulă cu o barcă cu motor. Trebuie să stăm fixați la mijlocul bărcii ca să nu se răstoarne. Îmi plimb degetele prin apa rece. La mal stau hipopotami. Animalele ne evită. Nu sunt prea prietenoase. În unele momente nici nu prea îmi doresc prietenia lor. E o insulă plăcută. Îmi aminteşe de păşunile noastre pe care am alergat în copilărie.

*

Ne ducem la cumpărături. Nu e vorba de nişte centre comerciale, dar intrăm prin magazine. Nu am mai văzut niciodată atâtea peruci adunate la un loc. Se pare că africancele nu au o podoabă capilară prea bogată. Naomi mi-a povestit că chiar au probleme grave cu părul, de aceea multe dintre ele preferă părul scurt sau perucile. Nu pot trece neobservate nici fetele cu o sută de cosiţe. Ei bine, se pare că ăsta nu e niciun trend. Ele îşi împletesc cosiţele şi le lasă pentru o lună. Astfel evită problemele cu părul, care din cauza soarelui este unul slinos. Magazinele de acolo îmi amintesc de piaţa centrală din Chişinău. Totul este vechi şi neamenajat. Nu m-m ales cu multe achiziţii, deşi preţurile sunt avantajoase. Când am schimbat 50 de dolari aveam în mână câteva zeci de mii de lei de-ai lor. O avere!

*

În ultima seară, cei de la hotel ne prezintă un program artistic african. Mă pomenesc în mijlocul unor dansuri și strigăte specifice. Haine colorate, mișcări „animalice”, dar o atmosferă care îmi va lăsa multe amintiri. Dimineața mergem spre aeroport. Urmează să mă întorc la Chișinău. Îmi sprijin capul de geam. E prima mea călătorie. Se spune că lumea e o carte, iar eu încep să citesc a doua pagină a ei. Stau în avion cu ohii pironiți la geam. Îmi revine mereu în fața lor imaginea unei femei anorexice, desculță și cu un copil în brațe.

Citiți și prima parte Jurnal din safari (1)

Jurnal din safari (1)

Visele noastre sunt mici aeroporturi din care ne înălţăm sau în care decolăm... Mă aflu în această cutie verde S7 şi sunt cu capul în nori la propriu şi la figurat. Stweardesele se mişcă dintr-o parte în alta. Mă ghemuiesc lângă geam să mă aflu mai aproape de nori. Nu visez! E pentru prima oară când zbor, asta dacă exclud faptul că mai zburam când eram mică. Atunci îl avem pilot pe frate-meu și de cele mai multe ori decolam cu capul în perete. Acum, însă e real. Decolăm îm Moscova. Nu e destinația finală, dar vom aștepa aici câteva ore. Parcă-s o matrioskă hotărâtă să mă fac mică de tot şi să trec prin aglomeraţia de oameni şi de gânduri. După ce Hegel a scos pe piaţă conştiinţa de sine noi avem o milă de sine când încep să ne verifice ca pe niște spioni germani. Îmi scot pantofii, mă pipăie de sus până jos. Se pare că nu am nici un fel de arme ( grăitoare). Добрый день!  Da, totuși e  nimic nou pe frontul de Est, păpuși rusești, glamour și vodkă.

*

 Alt avion, al Emiratelor. Încep să înţeleg de ce toate zânele se refugiază în haremurile din o mie şi una de nopţi. Aici mă pierd printre no(r)i în timp ce vizionez In time și ascult un blues britanic, mai am o listă întregă de filme și muzică... Șase ore trec  repede. Iată-mă în Dubai. Încep a colecta dovezi, să par mai credibilă când mă voi întoarce acasă. Rezervele mele financiare nu concurează cu prețurile brandurilor. E o competiție pierdută (din start). Nu mai văzusem atâtea tipuri de oameni adunați la un loc, de la europeni, indieni până la chinezi și australieni, de la vestimentații sumare până la hijabul islamic și tot așa mai departe. Fiecare vorbește limba lui parcă mă aflu într-o babiloniadă. Fiecare își vede de viața lui, iar eu ieșisem la civilizație, în sfârșit.

*

 Ia(tă)-mă în Nairobi, capitala Kenyei. E ciudat să-mi las amprentele digitale ca să primesc viză. Mă gândeam la ambasadele din Moldova și poate la cele literare. Mă cuprinse un soi de uimire anesteziată de curiozitate și nerăbdare. Mă simțeam un copil gata să-și deschidă darul de Crăciun și rândul în care aștept cu documentele-n mână mi se pare cea mai încurcată panglică de cadou. Se spune că parcurgerea unui traseu atât de lung face valizele mai ușoare, dar am avut noroc. Am ieșit din toată această învălmășeală într-o parcare obișnuită, de unde șoferul hotelului mă aștepta de câteva ore bune.

*

O girafă îmi zâmbește pe partea cealaltă de drum. Aici e musai să vezi girafe, și des. Sunt ca într-o peliculă cinematografică ce se rulează rapid odată cu viteza șoferului. Nu mai sunt atentă la drum. Țara în care mă așteptam să văd până și iarba uscată de un soare incediar mă uimește prin compoziții florale de toate felurile, cică destinate exportului. Verdele mai crud decât la Bacovia îl simt ca pe-o ceașcă de ceai cu mușețel din care îmi miroase a viață. Încă odată mă conving că moldovenii se pricep la toate. Colega mea îi explică șoferului cum funcționează butoanele de la condiționer și el o întreabă dacă e mecanic.

*

Jambo!

 Așa ne-au întâmpinat la Sawela Lodge, o zonă recreativă din Naiavsha. De fapt, „jumbo” înseamnă „salut”, iar cei din așa-zisa lumea sălbatică se dovedesc a fi mult mai amabili, decât cei din spațiul mioritico-agresiv din care vin.  Sunt epuizată până la zâmbet fals. Admir decorul local. Odaia și împrejurimile mă duc cu gândul la filmulețele de pe National Geographic. E acel moment în care simt că aș sta acolo neclintită pentru vreo zece ani.

*

Terifiată de țânțarii „criminali”  despre care-am citit atâtea și care totuși nu m-au ținut acasă mă trezesc într-o panică incredibilă. Nu demult terminasem de lecturat Împăratul muștelor, iar dacă mai continui așa voi deveni căpetenia țânțarilor. Verific dacă nu mi-au fost musafiri și îmi promit că va fi o zi optimistă. Aștept sunetul enervant al deșteptătorului ca să fiu sigură că trebuie să mă trezesc.Oare doar lucrurile iritante ne motivează să facem ceva, să schimbăm ceva? E o zi obișnuită, doar că în altă parte a lumii, cu un soare mult mai zâmbitor, deși aici în aprilie e plină iarnă. Astăzi dejunul meu e altfel. Nu prea știu ce să aleg. Nu am avut niciodată prea multe opțiuni. Toată lumea zâmbește, te privesc de parcă ce ai spune tu e chiar genial. Pauza de cafea e o adevărată comunicare interculturală. Țări de pe mai multe continente au spart frontierele. Acasă n-am reușit să spargem decât parlamentul și președenția. Mă simt limitată. Măcar  pot să trec peste bariera rasei. Acum pot da liber mâna cu un om de culoare sau să cuprind o negresă. În fond, suntem la fel.

 Curând și partea a doua....

(Jurnal scris cu doi ani în urmă)

Muzică folk irlandeză şi scandinavă

Nu am fost la multe concerte până acum, poate doar la cele organizate de Ziua Oraşului şi de alte evenimente semnificative. Nici despre muzică nu pot spune că ascult un stil bine definit. Cu toate acestea, seara trecută am fost la un concert atipic şi în acelaşi timp interesant.

Am audiat muzică folk irlandeză şi scandinavă pe ritmurile  formaţiei ucrainene "Spiritual Seasons". Evenimentul organizat de Art-Labirinth mi-a creat, până la urmă, o dispoziţie extraordinară. Pozitivismul irlandez şi ritmurile live au făcut atmosfera deosibită. Iar dacă la început nu erau locuri pe scaune, mai târziu deja nu mai era loc pe ringul de dans. Melodiile dansante nu m-au lăsat nici pe mine să stau. În anumite momente paşii nici nu mai contau, fiecare se lăsa dus de val.

Atmosfera a fost completată de ceai cald şi lumânări. M-am teleportat pentru câteva ore într-un local din orăşelele scandinave sau irlandeze. O ieşire benefică din rutina şi stresul ultimului an de licenţă.

Iar pentru a vă face o impresie mai clară vă invit să audiaţi şi voi.

Uşile s-au închis. Şoferul anunţă următoarea bârfă!

De ceva vreme, sunt mai ironică şi tratez unele situaţii cu umor. Încerc să fiu directă şi tind să spun lucrurilor pe nume. Cred că şi aşa e multă falsitate pe un singur etaj. Fie că e ping pong de replici, contradicţii sau glume "inocente", important e să ne păstrăm sinceritatea şi să nu hrănim ego-ul oamenilor cu fraze meticulos şlefuite care să le stea în gât. 

Eram într-o zi în troilebuz. Două fete o complimentau pe alta. Le plăcea cum şi-a vopsit părul. La staţie, respectiva domnişoară a coborât. Cele care au rămas şi-au schimbat brusc opinia. "Ai văzut ce şi-o făcut din capu` acela. Asta de când o vinit la universitati, fa!". Ei bine, în acea clipă mi-au trecut prin minte cele mai recente complimente şi posibilele replici după ce uşile s-au închis şi şoferul a anunţat următoarea staţie.

Mă îngrozesc la gândul că prietenii cei mai buni m-ar putea minţi în faţă. Am încercat întotdeauna să-mi exprim opinia obiectiv. Nu e vorba de perfecţiune şi nici de cunoştinţe avansate. E vorba de nişte oameni pe care îi cunoşti şi îţi solicită părerea pentru că au încredere în tine, ci nu pentru că vor să fie acoperiţi de petale roz, chiar în troilebuz.

Îmi permit ironie şi sarcasm, dar tot ceea ce le spun oamenilor din jurul meu vine din dorinţa aprigă de a ne întâlni peste ani şi a ne critica stilul pentru a pleca împreună la cumpărături. Sau a face schimb de cărţi. Sau, pur şi simplu, a conversa liber despre orice, fără promisiuni, beneficii şi împrumuturi. Pentru a transforma discuţia noastră în interacţiune constructivă şi nu într-o împărţeală de bârfe, mai ceva ca la vândutul seminţelor în piaţă.

Până la urmă, francheţea nu-i un defect, ci un bilet de călătorie prin cele mai frumoase şi nebune prietenii. Cu uşile închise sau deschise să vorbim despre/cu oameni la fel. Pentru asta nu există taxator.

Autobuzul 100 la atelierul de scriere creativă

 Mirosul de cărți, ceaiul cald și exercițiile literare au creat atmosfera atelierului de Creative Writing cu scriitoarea germana Julia Schoch. Pe parcursul a trei zile am fost inițiați în secretele prozei scurte și am exersat alături de alți tineri.

                             

Scriitoarea ne-a povestit din experiențele sale și ne-a propus exerciții interesante. De exemplu, am lucrat pe un fragment de text, transformând-ul într-o creație proprie în care naratorul are dubii sau în care este orb. Acesta era despre autobuzul 100 în care ne-am plimbat imaginar două zile, alături de o femeie cu gâtul lung și un câine de pluș în brațe. Ulterior am realizat alte probe pentru proza finală. Fiecare dintre noi a primit o imagine cu o locație și o altă imagine cu un personaj. Acestea au servit drept repere pentru text.

Important este și faptul că am comentat /discutat fiecare dintre aceste exerciții. Deși, condițiile au fost aceleași, în a treia zi, la lectura finală, toți au compus creații individuale. Aici prozele s-au ascultat și analizat de profesorul universitar Ivan Pilchin și de câțiva dintre studenții dumnealui. Cu sugestii a venit și moderatorul acestui atelier, scriitorul Dumitru Crudu, Julia Schoch, dar și de ceiallți participanți.

Pentru mine este o experiență constructivă. Scriu poezii, eseuri, materiale jurnalistice. La capitolul proză, nu am exersat. Norocul meu e că înainte de lectură am reușit să redactez textul cu Dumitru și Julia. Astfel, a fost remarcat și apreciat de ascultători. Deocamdată nu pot să-l public. Va apărea în antologie și atunci aștept să fiu criticată.

Atelierul a fost organizat cu sprijinul Centrul cultural german „Accente” și la sfârșitul acestuia ne-am promis că vom învăța germana, până atunci mai călătorim cu autobuzul 100 ( via troleul 10) scrim, citim și ne vedem de ale noastre.

Rânduri/Gânduri despre Iași

la Gală, ascultăm cu atenție Emineescu, Emineescuu...

Iașiul este un oraș interesant. Îmi place să-l răsfoiesc ca pe-o carte ilustrată de istorie. O istorie ce-o simt aproape și de care mi-e dor ca de-o îmbrățișare. Iarna aceasta Iașiul mi-a oferit o îmbrățișare mai îndelungată. Nu una dintre acelea în care simți corpul și e suficient, ci una în care simți mult mai mult, dar mai puțin ca să fii cu-adevărat împlinit.

M-a întâmpinat un oraș în zăpada, un hotel Continental și sunetul tramavaiului dimineața ca un deșteptător înaintea căruia te trezești mulțumit că somnul ar mai putea dura cinci minute. Deși primul loc pe care l-am vizitat este Mall-ul, nu m-a impresionat așa- zisul shooping, nici shaorma și nici măcar băieții disponibili, mi-a plăcut târgul de anticariat, havuzul și lipsa de rusisme. Iar dincolo de pereții centrului comercial și dincolo de pereții inimii vedeam și simțeam cum ninge memorabil.

„Basarabia-cât de aproape!” s-a intitulat și sărbătoare elevilor de la Colegiul de Electronică și Telecomunicații din Iași, iar Gala laureaților a fost plină de emoție, poezie, chitară și iar poezie. Pe lângă vizita muzeelor Universității și Unirii am fost impresionată și de bojdeuca înzăpezită a lui Creangă, pe care n-am mai văzut-o niciodată astfel. Impresionabilă a fost și piesa de teatru „Un bărbat și cam... multe femei” de la Ateneul Tătărași, despre care aș povesti multe poate într-o altă postare.

la Muzeul Unirii

Acum e cald și a trecut ceva timp de-atunci, dar trebuia să vă mărturisesc aceste impresii pentru că merită să vedem acest oraș măcar odată în viață. Eu și Maria Fărâmă ne-am promis că-l vom mai vizita. Nu am avut timp să răsfoim cărțile de pe străzi și în general, cărțile din Iași. Credem noi că e cel mai bun motiv să ne reîntoarcem. Oricând.

(re)capitularea unui an

 Uneori uit că am un blog sau îl evit din teama de a nu mă regăsi sau din teama de a nu scri vreo prostie siropoasă pe care s-o regret. Uneori, pur şi simplu, cred că lumea s-a săturat de lamentaţii, păreri, gânduri... sau de un alt blog. Mai ştiu, însă că uneori există oameni care te urmăresc şi care te întreabă de ce nu mai scrii nimic. Hhh... chiar citeşte cineva, îţi spui în gând cu promisiunea de a reveni în forţă.

 Oamenii trăiesc adesea din promisiuni şi cred că e timpul să-i fac şi eu una  blogului meu. Oamenii adesea obişnuiesc să spună că vor veni mai repede, că vor îmbrăţişa mai tare, că vor iubi mai mult. Eu, chiar, sper că voi scrie mai des în 2013!

Pentru a începe noul an e nevoie, însă, să-l recapitulez pe cel vechi. Nu pentru că am citit azi multe articole de acest gen, ci pentru că uneori e bine să vezi unele lucruri ca să realizezi altele. Întotdeauna e necesar un punct, înainte de o nouă frază.

A fost un an plin şi sunt sigură că aş trece cu vederea unele momente, dar asta nu înseamnă că ele se vor şterge, pentru că tot ce trăiesc rămâne undeva într-un "eu" care se autodescoperă zi de zi.

Anul acesta:

*   am învăţat să renunţ, la unii oameni şi la ciocolată.

*  am stat pentru prima dată într-un spital şi-am văzut persoane cărora nu le pasă de carieră, faimă, imagine. Persoane care iubesc pentru că iubesc.

* am trăit experienţa lansării unei cărţi de poezie. 
"Ora H" m-a purtat pe la interviuri, mi-a oferit prilej de critică şi de laudă, m-a învăţat scriitura de după debut, într-o dilemă de a renunţa sau de a merge mai departe.

* am văzut Africa. Am zburat prima dată cu avionul. Am admirat aeroportul din Dubai. Girafele. Munţii. Oameni de naţionalităţi diferite. Gânduri diferite. Inedit...

* am trăit o "provocare" de 3 zile în pădurea din Căpriana şi am cunoscut o fată incredibilă, în care m-am citit şi recitit de mii de ori.

*  am învăţat să conduc. Maşina. Echipa. Nu şi inima.

*   aşa şi nu m-am mai dus la mare.

*   m-am convins că revista la care colaborez e tot mai aproape de mine şi îmi va fi greu să mă despart de ea, ca de-o copilărie.

*   am participat la mai multe evenimente culturale, lansări, cenacluri. Am cunoscut tineri creatori. Am procurat multe cărţi noi. Am citit.

*   a trebuit să scriu o groază de ştiri. Sper să nu se mai întâmple.

*   mi-am făcut o prietenă. Prea bună. Prea altruistă, dar lângă care pot fi eu însămi.

*... aaa şi am revenit la breton :)

A fost un an bun. Unul care mi-a oferit duşuri reci, dar şi raze fierbinţi. Cu fiecare clipă, însă, m-am apropiat mai mult de oameni. De la Făt-Frumos până la Muma Pădurii, de la regele cu haine invizibile până la sirenele false, de la cei şapte pitici virtuali până la cele mai adevărate Cosânzene. Cel mai mult în acest an am simţit oamenii. Iar asta... sper să se repete.
Cu condiţia ca să rămână acei oameni în faţă cărora e uşor să mă dezbrac de ghimpi şi să mă las înghiţită.

Femei și mașini. Tratament cu răbdare

De când a apărut mașina, bărbatul simte că posedă ceva în totalmente. Nu mă miră să îi văd admiriînd automobile de lux sau, pur și simplu, îngrijind  ieftina  lor mașină cu sunete ciudate bună de dus la fier vechi. De mici copii se joacă cu ele, iar când cresc fac tot posibilul ca jucăriile lor să devină realități. Acum lucrurile s-au schimbat, iar femeile atentează din ce în ce mai mult la mica lor comoară. Unii acceptă resemnați cu gândul că se vor putea refugia în alcool la petreceri, alții însă, sunt derutați de aceste evoluții, de-a dreptul, explozibile pentru ego-ul lor.

Da, femeia și mașina nu alcătuiesc ecuația potrivită, perceptibilă pentru mintea masculină de aceea e mai bine să le ții departe una de alta. Astfel, mașina a devenit unica lor prietenă, fidelă și apoape, în orice moment. Unii suferă mai mult când își duc prietena metalică la vulcanizare decât când sunt părăsiți de iubită. Orice gând legat de mașini și femei sunt doar fanteziile lor ascunse ori nopțile pe bancheta din spate, nicidecum femeia sigură și puternică care manevrează volanul perfect. Poate din această cauză am învățat la școala auto conștientă că nu aș putea reuși niciodată. Au existat momente când îmi venea să mă dau cu capul de parbriz și să uit de acest capriciu, care treptat devine o școală de viață. Traseul se transformă într-o conexiune, unde fiecare conducător trebuie să fie vigilent și să respecte regulamentul. Dacă acest comportament ar fi practicat mai des în viață poate am evita mai des accidentele lăuntrice.

Cu toate astea femeile vor să fie și ele stăpânele volanului, chiar dacă sunt claxonate când nici bine nu s-a aprins culoarea oranj la semafor sau când viteza lor e mai mică. Ea, însă nu-și permite să deschidă geamul și să arate un gest obscen (sau poate își permite). Oamenii, în general, sunt diferiți indiferent de sex ori statut. De aceea există și bărbați care își ucid celulele nervoase pentru ca fetele, iubitele sau surorile lor să fie cele mai bune! De aceea există și femei care uită geamul deschis sau lovesc mașinile din parcare.

Pân la urmă mașina nu e un accesoriu pentru fotografii glamuroase, ea e un stil de viață și nu unul dintre cele mai ușoare ( ar spune rezervorul). Când lucrurile nu merg, umfli un pic anvelopele și pornești mai departe. Oricum pentru toate există o centură de siguranță!

În vizită la Glebus Sainciuc

Orașul era încătușat în trafic și sugrumat de caniculă. Câțiva cenacliști rătăceau pe străzi în căutarea unui refugiu (cultural).Aveau să-l găsească...

Curtea lui Glebus Sainciuc parcă e ruptă dintr-un mediu rustic. Un nuc te întâmpină în fața casei, iar grădina cu imperfecțiunile sale împodobește atmosfera muzeistică din care n-ai mai vrea să pleci. "Clipa" a ajuns și la omul măștilor. O adevărată onoare să te plimbi prin curtea pavată cu pietre, prin grădina verde de unde apar un leagăn, o colibă ( nu a unchiului Tom), un izvor improvizat și alte minunății. Să stai în pragul unei case care poartă mai bine de o sută de ani și să aștepți un adevărat artist ca și cum te-ai convinge că pictorii există și că ei sunt printre noi...

Între timp au mai venit în vizită și alți oameni de cultură de parcă ne-am fi adunat la un congres. Artistul la cei 92 de ani ai săi ne-a întâmpinat cu zâmbet și optimism. E un om încă ospitalier și dornic de comunicare. Ne-a povestit diverse întâmplări, ne-a interpretat un tangou, și ne-a oferit un pic din porția sa de umor. Pe lângă el, tinerii pesimiști par patetici, iar cei încruntați ridicoli. Am avut în fața mea un exemplu nu doar de cultură, ci și de viața.

Astăzi când mulți dintre noi poartă panglici cu  "Sf. Gheorghe", el afirmă convins că "suntem moldoveni, deci români". Cuvintele sale, de fapt, poartă în sinea lor filozofia vieții. Nu am putut pleca până nu am văzut și camera măștilor cu creații, măști, portrete, reviste fel de fel prin care a mai apărut maestrul. Astfel, mi- am dat seama cât de valoros e acest loc și cât de valoroasă a fost experiența mea de a scri despre creația lui. http://clipa.in.md/img/2012,2/Clipa_02_2012_20.pdf .

Ne-a schițat și portrete. Acestea sunt deja ca niște cărți de vizită oferite celor care îi trec pragul. La așa o vârstă înaintată artistul mânuiește creionul cu lejeritate și desenează pe oricine. Nu are nici un pic din febra așa ziselor vedete.

Am avut parte de o amiază cum rareori o poți avea, iar faptul că piața era împânzită de bikeri nu ne-a împiedicat deloc să alegem valoarea, creația, meditația pentru că uneori înțelegi că "viața nu are subtitrare...".               Trebuie mai mult decât să exiști!

Aceasta e prima mea lansare...

 Abia acum mă încumet să scriu despre lansarea "Orei H" care a avut loc la Libraria 9 şi care nu a fost cel mai remarcabil eveniment şi poate nici cel mai aşteptat, dar a fost unul special pentru mine şi pentru dependenţii de poezie din preajma mea.

 Această plachetă "anorexică", dar "elegantă", după cum a numit-o Em. Galaicu-Păun este rezultatul concursului "Iulia Hasdeu", ed. a XIII-a, 2011, şi a fost editată cu sprijinul  financiar al Ministerului Tineretului şi Sportului din RM. Totuşi n-am să mă rezum la date exacte, pentru că această carte (pre)supune în primul rând sentimente.
 
 A fost o lansare caldă, cu oameni calzi şi zâmbitori, dar şi cu critici care ştiu să mai strecoare un cub de gheaţă în atmosfera poeziei începătoare, nu pot să nu-l amintesc aici pe Mircea V. Ciobanu.

 Tot despre un "cub", dar unul "imperfect" a vorbit Lucia Ţurcanu, care a reuşit să mă teleporteze în lumea creaţiei lui Nichita Stănescu şi să-mi amintească anume faptul că poezia pe care o creez are nevoie de acel colţ tăiat (ca să fie perfectă).

 Călina Trifan, poeta femeilor care iubesc cum respiră, mă înţelege pe alocuri, fiindcă este şi ea dominată uneori de aceeaşi stare de spirit. Apreciez!

 Aliona Dumbrăveanu- reprezentant al Ministerului Tineretului şi Sportului s-a alăturat şi ea cu câteva cuvinte, însă sprijinul financiar vorbeşte destul.

 Iulia Iordăchescu, cea care are grijă de "toate" la revista Clipa a ştiut să-şi amintească itinerariul meu de când am păşit prima oară la cencalu şi apoi n-am mai reuşit să mă despart de el ca să ajung aici, la un debut sideral.

 În pripă, dar original Mihaela Iordăchescu mi-a îmbrăcat cartea într-o rochie albă, simplă şi elegantă.

  Efim Bivol- epigramtist, a apreciat poezia prin filiera primelor mele încercări.


 Iar, Emilian Galaicu-Păun este cel care a monitorizat lansarea. Acest creator de ţesut viu şi-a făcut timp să fie prezent şi să participe la o seară de creaţie, fie şi a unei tinere începătoare.

Nu pot să uit şi de Aurelia Borzin, care a fost membă al juriul şi care a avut un motiv întemeiat să nu vină la eveniment ( fie vorba între noi, acel motiv e chiar Degeţica)!

 Colegii mei de cenaclu, de facultate, toţi cei care au fost prezenţi, care apreciază ora H au parte de mulţumiri şi îi invit în continuare să rămână sub veioza creaţiei mele!
A se vedea                "Ora H" la Radio Europa Liberă

                                                 "Ora H" în interviul Victoriei Borodin

                                                             "Ora H" la Ialoveni   ...

P.S.  Un grand merci fetelor pentru flori!

Ţesut viu, 10 cenaclişti × 10 întrebări + o după- amiază remarcabilă

   Şedinţele de cenaclu sunt asemeni unor febre. Nu dintre acelea care te extenuează şi-ţi aduc câteva tuburi de pastile şi alte licori medicinale, ci dintre acelea care te opresc acasă lângă o ceaşcă de cafea şi-o carte bună, îndemnându-te să iei, neapărat, câteva tuburi de pastile literare şi licori creative.
   Aceste stări chiar ţi se întâmplă, mai ales după ce îţi este regenerat Ţesutul viu cu Emilian Galaicu-Păun, răsfoind prin câteva (zeci) de biblioteci în discursurile sale şi explicându-ţi toate întrebările legate de scriitură. Până la urmă, nu trebuie să înveţi a fi un scriitor bun, ci un cititor bun, iar, astfel de şedinţe sunt cele mai valoroase lecţii de lectură.
Da, lecţii de lectură/ literatură/ scriitură şi mai mult, de viaţă, 10X 10 viaţă (literară).  Trei ore în compania scriitorului au trecut ca o clipă pe care noi am reuşit să o surprindem şi din care am avut ce învăţa, atât despre lectură, cât şi despre cartea respectivă.

  Emilian Galaicu- Păun lucrează de 14 ani la acest roman, aşa că luaţi-vă gândul că noi îl vom înţelege într-o singură zi. Oricum pentru a doua lecturare el ne propune o altă structură care începe cu capitoulul 8 (vezi indicaţiile la începutul cărţii). De fapt, el ne atenţionează că   "această carte nu ar fi trebuit niciodată scrisă, cel puţin pentru a nu prelungi suferinţele personajelor ei și după moartea celor care le-au inspi­rat; pe de altă parte însă, a o lăsa nescrisă echivalează cu o mărturie falsă, prin omisiune”.  Astfel,  „Pentru gravele afronturi aduse valorilor de necontestat până mai ieri, Emilian Galaicu-Păun poate răspunde asemeni puştiului care a fost cândva: „Tata! Tata! Am dat să scutur tocul şi l-am stropit… pe Lenin!”

 Dacă apar manifestări neplăcute în urma lecturării acestei cărţi, începeţi cu Arme grăitoare de acelaşi scriitor. Dacă simpomele se menţin începeţi cu alte cărţi din literatura universală. Dacă senzaţiile nu dipar, pur şi simplu lăsaţi cartea deoparte pentru a nu deteriora esenţa acesteia.

Lectură plăcută!

bună dimineaţa.... cu ceai, po(e)z(i)e... şi emoţii la tv

 
  Dimineaţa de astăzi a fost una mai deosebită. Nu zic că deşteptătorul era mai blând şi nici că ceaiul mai dulce, de fapt e vorba de eu(forie şi emoţii) la televiziune.

" Bună dimineaţaaaaa..." mi-am strigat tare şi nici nu am observat cum clipa(la propriu şi la figurat) m-a dus în studioul emisiunii Bună dimineaţa de la Moldova 1. M-am simţit un copil ce descoperă Disneyland-ul şi am avut prilejul să cunosc o lume nouă şi persoanele ce încearcă zi de zi să o facă mai frumoasă.

 Camere, microfoane, fotolii... toate erau nişte detalii care sclipeau şi mă îndemnau să înţeleg pas cu pas   întreg procesul. Deşi, timpul de  emisie a fost scurt, ne-a uluit fiecare moment.

 Eu şi Cristina Dicusar am vorbit despre
Concursul Naţional de Creaţie Literară "Iulia Haşdeu",ediţia a XIII-a, 2011 (la care participă şi tineri de dincolo de Prut), despre poezie şi literatură.
Referitor la concurs tot astăzi a avut loc şi o festivitate de premiere în incinta Uniunii Scriitorilor.

  Da, s-a  vorbit şi de Ora H ,dar nu spun mai multe, rămâne a fi o surpriză...

Rolurile... şi ...

 Ori de câte ori sînt dezamăgit de rolul meu în viaţă, mă gândesc la micul Jamie. El dăduse o probă pentru a obţine un rol în piesa pe care şcoala o punea în scenă. El se implicase trup şi suflet în această piesă, dar mama lui se temea că nu va fi el cel ales. În ziua în care se dădeau rezultatele pentru distribuţie, m-am dus cu ea să-l luăm de la şcoală. Jamie se năpusti spre ea, cu ochii strălucindu-i de mândrie şi încântare:
- Ştii ceva, mami! strigă el, rostind apoi cuvintele care mi-au rămas adânc întipărite în minte ca o lecţie de viaţă. Am fost ales să aplaud!
                                                                      (Supă de pui pentru suflet, M. V. Hansen, J.Canfield)



  Chiar dacă uneori suntem aleşi să aplăudăm, niciodată nu e târziu să participi. Din dorinţa de a aplăuda şi de a participa frumos s-a născut acest blog. Aplauzele vor fi pentru oameni şi evenimente ce m-au marcat, iar participarea va fi prin creaţii şi atitudini ce vă vor marca, sau ce puţin, vă vor trezi interesul.
     Nu ezitaţi să purcedeţi la lectură!