Visele noastre sunt mici aeroporturi din care ne
înălţăm sau în care decolăm... Mă aflu în această cutie verde S7 şi
sunt cu capul în nori la propriu şi la figurat. Stweardesele se mişcă dintr-o
parte în alta. Mă ghemuiesc lângă geam să mă aflu mai aproape de nori. Nu
visez! E pentru prima oară când zbor, asta dacă exclud faptul că mai zburam
când eram mică. Atunci îl avem pilot pe frate-meu și de cele mai multe ori decolam
cu capul în perete. Acum, însă e real. Decolăm îm
Moscova. Nu e destinația finală, dar vom aștepa aici câteva ore. Parcă-s o matrioskă hotărâtă să mă fac mică de tot
şi să trec prin aglomeraţia de oameni şi de gânduri. După ce Hegel a scos pe
piaţă conştiinţa de sine noi avem o
milă de sine când încep să ne verifice ca pe niște spioni germani. Îmi scot
pantofii, mă pipăie de sus până jos. Se pare că nu am nici un fel de arme ( grăitoare). Добрый день! Da, totuși e nimic
nou pe frontul de Est, păpuși rusești, glamour și vodkă.
*
Alt avion, al Emiratelor. Încep să
înţeleg de ce toate zânele se refugiază în haremurile din o mie şi una de nopţi. Aici mă pierd printre no(r)i în timp ce
vizionez In time și ascult un blues britanic, mai am o listă întregă de
filme și muzică... Șase ore trec repede.
Iată-mă în Dubai. Încep a colecta dovezi, să par mai credibilă când mă voi
întoarce acasă. Rezervele mele financiare nu concurează cu prețurile
brandurilor. E o competiție pierdută (din start). Nu mai văzusem atâtea tipuri
de oameni adunați la un loc, de la europeni, indieni până la chinezi și australieni,
de la vestimentații sumare până la hijabul islamic și tot așa mai departe.
Fiecare vorbește limba lui parcă mă aflu într-o babiloniadă. Fiecare își vede de viața lui, iar eu ieșisem la
civilizație, în sfârșit.
*
Ia(tă)-mă în Nairobi, capitala Kenyei. E
ciudat să-mi las amprentele digitale ca să primesc viză. Mă gândeam la
ambasadele din Moldova și poate la cele literare. Mă cuprinse un soi de uimire
anesteziată de curiozitate și nerăbdare. Mă simțeam un copil gata să-și
deschidă darul de Crăciun și rândul în care aștept cu documentele-n mână mi se
pare cea mai încurcată panglică de cadou. Se spune că parcurgerea unui traseu
atât de lung face valizele mai ușoare, dar am avut noroc. Am ieșit din toată această
învălmășeală într-o parcare obișnuită, de unde șoferul hotelului mă aștepta de
câteva ore bune.
*
O girafă îmi zâmbește pe partea cealaltă de drum.
Aici e musai să vezi girafe, și des. Sunt ca într-o peliculă cinematografică ce
se rulează rapid odată cu viteza șoferului. Nu mai sunt atentă la drum. Țara în
care mă așteptam să văd până și iarba uscată de un soare incediar mă uimește
prin compoziții florale de toate felurile, cică destinate exportului. Verdele
mai crud decât la Bacovia îl simt ca pe-o ceașcă de ceai cu mușețel din care
îmi miroase a viață. Încă odată mă conving că moldovenii se pricep la toate. Colega mea îi explică șoferului cum funcționează
butoanele de la condiționer și el o întreabă dacă e mecanic.
*
Jambo!
Așa ne-au întâmpinat la Sawela Lodge,
o zonă recreativă din Naiavsha. De fapt, „jumbo” înseamnă „salut”, iar cei din
așa-zisa lumea sălbatică se dovedesc a fi mult mai amabili, decât cei din
spațiul mioritico-agresiv din care vin. Sunt epuizată până la zâmbet fals. Admir decorul
local. Odaia și împrejurimile mă duc cu gândul la filmulețele de pe National
Geographic. E acel moment în care simt că aș sta acolo neclintită pentru vreo
zece ani.
*
Terifiată de țânțarii „criminali” despre care-am citit atâtea și care totuși nu
m-au ținut acasă mă trezesc într-o panică incredibilă. Nu demult terminasem de
lecturat Împăratul muștelor, iar dacă
mai continui așa voi deveni căpetenia țânțarilor. Verific dacă nu mi-au fost
musafiri și îmi promit că va fi o zi optimistă. Aștept sunetul enervant al
deșteptătorului ca să fiu sigură că trebuie să mă trezesc.Oare doar lucrurile
iritante ne motivează să facem ceva, să schimbăm ceva? E o zi obișnuită, doar că în altă
parte a lumii, cu un soare mult mai zâmbitor, deși aici în aprilie e plină
iarnă. Astăzi dejunul meu e altfel. Nu prea știu ce să aleg. Nu am avut
niciodată prea multe opțiuni. Toată lumea zâmbește, te privesc de parcă ce
ai spune tu e chiar genial. Pauza de cafea e o adevărată comunicare
interculturală. Țări de pe mai multe continente au spart frontierele. Acasă n-am
reușit să spargem decât parlamentul și președenția. Mă simt limitată.
Măcar pot să trec peste bariera rasei.
Acum pot da liber mâna cu un om de culoare sau să cuprind o negresă. În fond,
suntem la fel.
Curând și partea a doua....
(Jurnal scris cu doi ani în urmă)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu