Etichete

vineri, 5 decembrie 2014

Jurnal din safari (1)


Visele noastre sunt mici aeroporturi din care ne înălţăm sau în care decolăm... Mă aflu în această cutie verde S7 şi sunt cu capul în nori la propriu şi la figurat. Stweardesele se mişcă dintr-o parte în alta. Mă ghemuiesc lângă geam să mă aflu mai aproape de nori. Nu visez! E pentru prima oară când zbor, asta dacă exclud faptul că mai zburam când eram mică. Atunci îl avem pilot pe frate-meu și de cele mai multe ori decolam cu capul în perete. Acum, însă e real. Decolăm îm Moscova. Nu e destinația finală, dar vom aștepa aici câteva ore. Parcă-s o matrioskă hotărâtă să mă fac mică de tot şi să trec prin aglomeraţia de oameni şi de gânduri. După ce Hegel a scos pe piaţă conştiinţa de sine noi avem o milă de sine când încep să ne verifice ca pe niște spioni germani. Îmi scot pantofii, mă pipăie de sus până jos. Se pare că nu am nici un fel de arme ( grăitoare). Добрый деньDa, totuși e  nimic nou pe frontul de Est, păpuși rusești, glamour și vodkă.

*
 Alt avion, al Emiratelor. Încep să înţeleg de ce toate zânele se refugiază în haremurile din o mie şi una de nopţi. Aici mă pierd printre no(r)i în timp ce vizionez In time și ascult un blues britanic, mai am o listă întregă de filme și muzică... Șase ore trec  repede. Iată-mă în Dubai. Încep a colecta dovezi, să par mai credibilă când mă voi întoarce acasă. Rezervele mele financiare nu concurează cu prețurile brandurilor. E o competiție pierdută (din start). Nu mai văzusem atâtea tipuri de oameni adunați la un loc, de la europeni, indieni până la chinezi și australieni, de la vestimentații sumare până la hijabul islamic și tot așa mai departe. Fiecare vorbește limba lui parcă mă aflu într-o babiloniadă. Fiecare își vede de viața lui, iar eu ieșisem la civilizație, în sfârșit.

*

 Ia(tă)-mă în Nairobi, capitala Kenyei. E ciudat să-mi las amprentele digitale ca să primesc viză. Mă gândeam la ambasadele din Moldova și poate la cele literare. Mă cuprinse un soi de uimire anesteziată de curiozitate și nerăbdare. Mă simțeam un copil gata să-și deschidă darul de Crăciun și rândul în care aștept cu documentele-n mână mi se pare cea mai încurcată panglică de cadou. Se spune că parcurgerea unui traseu atât de lung face valizele mai ușoare, dar am avut noroc. Am ieșit din toată această învălmășeală într-o parcare obișnuită, de unde șoferul hotelului mă aștepta de câteva ore bune.

*
O girafă îmi zâmbește pe partea cealaltă de drum. Aici e musai să vezi girafe, și des. Sunt ca într-o peliculă cinematografică ce se rulează rapid odată cu viteza șoferului. Nu mai sunt atentă la drum. Țara în care mă așteptam să văd până și iarba uscată de un soare incediar mă uimește prin compoziții florale de toate felurile, cică destinate exportului. Verdele mai crud decât la Bacovia îl simt ca pe-o ceașcă de ceai cu mușețel din care îmi miroase a viață. Încă odată mă conving că moldovenii se pricep la toate. Colega mea îi explică șoferului cum funcționează butoanele de la condiționer și el o întreabă dacă e mecanic.

*


Jambo!
 Așa ne-au întâmpinat la Sawela Lodge, o zonă recreativă din Naiavsha. De fapt, „jumbo” înseamnă „salut”, iar cei din așa-zisa lumea sălbatică se dovedesc a fi mult mai amabili, decât cei din spațiul mioritico-agresiv din care vin.  Sunt epuizată până la zâmbet fals. Admir decorul local. Odaia și împrejurimile mă duc cu gândul la filmulețele de pe National Geographic. E acel moment în care simt că aș sta acolo neclintită pentru vreo zece ani.

*
Terifiată de țânțarii „criminali”  despre care-am citit atâtea și care totuși nu m-au ținut acasă mă trezesc într-o panică incredibilă. Nu demult terminasem de lecturat Împăratul muștelor, iar dacă mai continui așa voi deveni căpetenia țânțarilor. Verific dacă nu mi-au fost musafiri și îmi promit că va fi o zi optimistă. Aștept sunetul enervant al deșteptătorului ca să fiu sigură că trebuie să mă trezesc.Oare doar lucrurile iritante ne motivează să facem ceva, să schimbăm ceva? E o zi obișnuită, doar că în altă parte a lumii, cu un soare mult mai zâmbitor, deși aici în aprilie e plină iarnă. Astăzi dejunul meu e altfel. Nu prea știu ce să aleg. Nu am avut niciodată prea multe opțiuni. Toată lumea zâmbește, te privesc de parcă ce ai spune tu e chiar genial. Pauza de cafea e o adevărată comunicare interculturală. Țări de pe mai multe continente au spart frontierele. Acasă n-am reușit să spargem decât parlamentul și președenția. Mă simt limitată. Măcar  pot să trec peste bariera rasei. Acum pot da liber mâna cu un om de culoare sau să cuprind o negresă. În fond, suntem la fel.



 Curând și partea a doua....
(Jurnal scris cu doi ani în urmă)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu