Jurnal din safari (2)

Frank e un englez care izbucnește de energie, folosește adjective la superlativ, face complimente și de nu s-ar comporta astfel cu toată lumea ar fi tipul de care să te îndrăgostești. Uneori se așează jos, pe podea și ne vorbește, fără să se sinchisească deloc. Își scoate pantofii și se simte cel mai liber om de pe pământ. De ar fi așa și profesorii noștri de la universitate, sunt sigură că mulți ar schimba sălile sinistre de curs cu un cerc de scaune în care să te simți tu. Iar bătrânul lui Ionesco ar aduce și mai multe scaune pentru spectatorii învățământului basarabean.

Serile sunt calde. Jucăm cărți cu mongolienii. Am împrumutat ceva comun de la ruși, pe lângă cântece și tot felul de cunoștințe generale. Jocurile noastre sunt cu pedepse și uneori devin înflăcărate. Ceilalți doar se amuză. Nu se prea încumetă să joace. Deja și alți turiști ne-au remarcat. Asta pe lângă faptul că suntem un fel de ciori albe, la propriu.

*

Pentru prima dată am fost într-un safari. Nu dintr-acelea artificiale despre care îmi povestea frate-meu că a văzut în Londra. E un safari adevărat. O insulă  plină de animale pe care le văzusem în enciclopedii. Am ajuns până la insulă cu o barcă cu motor. Trebuie să stăm fixați la mijlocul bărcii ca să nu se răstoarne. Îmi plimb degetele prin apa rece. La mal stau hipopotami. Animalele ne evită. Nu sunt prea prietenoase. În unele momente nici nu prea îmi doresc prietenia lor. E o insulă plăcută. Îmi aminteşe de păşunile noastre pe care am alergat în copilărie.

*

Ne ducem la cumpărături. Nu e vorba de nişte centre comerciale, dar intrăm prin magazine. Nu am mai văzut niciodată atâtea peruci adunate la un loc. Se pare că africancele nu au o podoabă capilară prea bogată. Naomi mi-a povestit că chiar au probleme grave cu părul, de aceea multe dintre ele preferă părul scurt sau perucile. Nu pot trece neobservate nici fetele cu o sută de cosiţe. Ei bine, se pare că ăsta nu e niciun trend. Ele îşi împletesc cosiţele şi le lasă pentru o lună. Astfel evită problemele cu părul, care din cauza soarelui este unul slinos. Magazinele de acolo îmi amintesc de piaţa centrală din Chişinău. Totul este vechi şi neamenajat. Nu m-m ales cu multe achiziţii, deşi preţurile sunt avantajoase. Când am schimbat 50 de dolari aveam în mână câteva zeci de mii de lei de-ai lor. O avere!

*

În ultima seară, cei de la hotel ne prezintă un program artistic african. Mă pomenesc în mijlocul unor dansuri și strigăte specifice. Haine colorate, mișcări „animalice”, dar o atmosferă care îmi va lăsa multe amintiri. Dimineața mergem spre aeroport. Urmează să mă întorc la Chișinău. Îmi sprijin capul de geam. E prima mea călătorie. Se spune că lumea e o carte, iar eu încep să citesc a doua pagină a ei. Stau în avion cu ohii pironiți la geam. Îmi revine mereu în fața lor imaginea unei femei anorexice, desculță și cu un copil în brațe.

Citiți și prima parte Jurnal din safari (1)

Jurnal din safari (1)

Visele noastre sunt mici aeroporturi din care ne înălţăm sau în care decolăm... Mă aflu în această cutie verde S7 şi sunt cu capul în nori la propriu şi la figurat. Stweardesele se mişcă dintr-o parte în alta. Mă ghemuiesc lângă geam să mă aflu mai aproape de nori. Nu visez! E pentru prima oară când zbor, asta dacă exclud faptul că mai zburam când eram mică. Atunci îl avem pilot pe frate-meu și de cele mai multe ori decolam cu capul în perete. Acum, însă e real. Decolăm îm Moscova. Nu e destinația finală, dar vom aștepa aici câteva ore. Parcă-s o matrioskă hotărâtă să mă fac mică de tot şi să trec prin aglomeraţia de oameni şi de gânduri. După ce Hegel a scos pe piaţă conştiinţa de sine noi avem o milă de sine când încep să ne verifice ca pe niște spioni germani. Îmi scot pantofii, mă pipăie de sus până jos. Se pare că nu am nici un fel de arme ( grăitoare). Добрый день!  Da, totuși e  nimic nou pe frontul de Est, păpuși rusești, glamour și vodkă.

*

 Alt avion, al Emiratelor. Încep să înţeleg de ce toate zânele se refugiază în haremurile din o mie şi una de nopţi. Aici mă pierd printre no(r)i în timp ce vizionez In time și ascult un blues britanic, mai am o listă întregă de filme și muzică... Șase ore trec  repede. Iată-mă în Dubai. Încep a colecta dovezi, să par mai credibilă când mă voi întoarce acasă. Rezervele mele financiare nu concurează cu prețurile brandurilor. E o competiție pierdută (din start). Nu mai văzusem atâtea tipuri de oameni adunați la un loc, de la europeni, indieni până la chinezi și australieni, de la vestimentații sumare până la hijabul islamic și tot așa mai departe. Fiecare vorbește limba lui parcă mă aflu într-o babiloniadă. Fiecare își vede de viața lui, iar eu ieșisem la civilizație, în sfârșit.

*

 Ia(tă)-mă în Nairobi, capitala Kenyei. E ciudat să-mi las amprentele digitale ca să primesc viză. Mă gândeam la ambasadele din Moldova și poate la cele literare. Mă cuprinse un soi de uimire anesteziată de curiozitate și nerăbdare. Mă simțeam un copil gata să-și deschidă darul de Crăciun și rândul în care aștept cu documentele-n mână mi se pare cea mai încurcată panglică de cadou. Se spune că parcurgerea unui traseu atât de lung face valizele mai ușoare, dar am avut noroc. Am ieșit din toată această învălmășeală într-o parcare obișnuită, de unde șoferul hotelului mă aștepta de câteva ore bune.

*

O girafă îmi zâmbește pe partea cealaltă de drum. Aici e musai să vezi girafe, și des. Sunt ca într-o peliculă cinematografică ce se rulează rapid odată cu viteza șoferului. Nu mai sunt atentă la drum. Țara în care mă așteptam să văd până și iarba uscată de un soare incediar mă uimește prin compoziții florale de toate felurile, cică destinate exportului. Verdele mai crud decât la Bacovia îl simt ca pe-o ceașcă de ceai cu mușețel din care îmi miroase a viață. Încă odată mă conving că moldovenii se pricep la toate. Colega mea îi explică șoferului cum funcționează butoanele de la condiționer și el o întreabă dacă e mecanic.

*

Jambo!

 Așa ne-au întâmpinat la Sawela Lodge, o zonă recreativă din Naiavsha. De fapt, „jumbo” înseamnă „salut”, iar cei din așa-zisa lumea sălbatică se dovedesc a fi mult mai amabili, decât cei din spațiul mioritico-agresiv din care vin.  Sunt epuizată până la zâmbet fals. Admir decorul local. Odaia și împrejurimile mă duc cu gândul la filmulețele de pe National Geographic. E acel moment în care simt că aș sta acolo neclintită pentru vreo zece ani.

*

Terifiată de țânțarii „criminali”  despre care-am citit atâtea și care totuși nu m-au ținut acasă mă trezesc într-o panică incredibilă. Nu demult terminasem de lecturat Împăratul muștelor, iar dacă mai continui așa voi deveni căpetenia țânțarilor. Verific dacă nu mi-au fost musafiri și îmi promit că va fi o zi optimistă. Aștept sunetul enervant al deșteptătorului ca să fiu sigură că trebuie să mă trezesc.Oare doar lucrurile iritante ne motivează să facem ceva, să schimbăm ceva? E o zi obișnuită, doar că în altă parte a lumii, cu un soare mult mai zâmbitor, deși aici în aprilie e plină iarnă. Astăzi dejunul meu e altfel. Nu prea știu ce să aleg. Nu am avut niciodată prea multe opțiuni. Toată lumea zâmbește, te privesc de parcă ce ai spune tu e chiar genial. Pauza de cafea e o adevărată comunicare interculturală. Țări de pe mai multe continente au spart frontierele. Acasă n-am reușit să spargem decât parlamentul și președenția. Mă simt limitată. Măcar  pot să trec peste bariera rasei. Acum pot da liber mâna cu un om de culoare sau să cuprind o negresă. În fond, suntem la fel.

 Curând și partea a doua....

(Jurnal scris cu doi ani în urmă)

Muzică folk irlandeză şi scandinavă

Nu am fost la multe concerte până acum, poate doar la cele organizate de Ziua Oraşului şi de alte evenimente semnificative. Nici despre muzică nu pot spune că ascult un stil bine definit. Cu toate acestea, seara trecută am fost la un concert atipic şi în acelaşi timp interesant.

Am audiat muzică folk irlandeză şi scandinavă pe ritmurile  formaţiei ucrainene "Spiritual Seasons". Evenimentul organizat de Art-Labirinth mi-a creat, până la urmă, o dispoziţie extraordinară. Pozitivismul irlandez şi ritmurile live au făcut atmosfera deosibită. Iar dacă la început nu erau locuri pe scaune, mai târziu deja nu mai era loc pe ringul de dans. Melodiile dansante nu m-au lăsat nici pe mine să stau. În anumite momente paşii nici nu mai contau, fiecare se lăsa dus de val.

Atmosfera a fost completată de ceai cald şi lumânări. M-am teleportat pentru câteva ore într-un local din orăşelele scandinave sau irlandeze. O ieşire benefică din rutina şi stresul ultimului an de licenţă.

Iar pentru a vă face o impresie mai clară vă invit să audiaţi şi voi.

Uşile s-au închis. Şoferul anunţă următoarea bârfă!

De ceva vreme, sunt mai ironică şi tratez unele situaţii cu umor. Încerc să fiu directă şi tind să spun lucrurilor pe nume. Cred că şi aşa e multă falsitate pe un singur etaj. Fie că e ping pong de replici, contradicţii sau glume "inocente", important e să ne păstrăm sinceritatea şi să nu hrănim ego-ul oamenilor cu fraze meticulos şlefuite care să le stea în gât. 

Eram într-o zi în troilebuz. Două fete o complimentau pe alta. Le plăcea cum şi-a vopsit părul. La staţie, respectiva domnişoară a coborât. Cele care au rămas şi-au schimbat brusc opinia. "Ai văzut ce şi-o făcut din capu` acela. Asta de când o vinit la universitati, fa!". Ei bine, în acea clipă mi-au trecut prin minte cele mai recente complimente şi posibilele replici după ce uşile s-au închis şi şoferul a anunţat următoarea staţie.

Mă îngrozesc la gândul că prietenii cei mai buni m-ar putea minţi în faţă. Am încercat întotdeauna să-mi exprim opinia obiectiv. Nu e vorba de perfecţiune şi nici de cunoştinţe avansate. E vorba de nişte oameni pe care îi cunoşti şi îţi solicită părerea pentru că au încredere în tine, ci nu pentru că vor să fie acoperiţi de petale roz, chiar în troilebuz.

Îmi permit ironie şi sarcasm, dar tot ceea ce le spun oamenilor din jurul meu vine din dorinţa aprigă de a ne întâlni peste ani şi a ne critica stilul pentru a pleca împreună la cumpărături. Sau a face schimb de cărţi. Sau, pur şi simplu, a conversa liber despre orice, fără promisiuni, beneficii şi împrumuturi. Pentru a transforma discuţia noastră în interacţiune constructivă şi nu într-o împărţeală de bârfe, mai ceva ca la vândutul seminţelor în piaţă.

Până la urmă, francheţea nu-i un defect, ci un bilet de călătorie prin cele mai frumoase şi nebune prietenii. Cu uşile închise sau deschise să vorbim despre/cu oameni la fel. Pentru asta nu există taxator.

Autobuzul 100 la atelierul de scriere creativă

 Mirosul de cărți, ceaiul cald și exercițiile literare au creat atmosfera atelierului de Creative Writing cu scriitoarea germana Julia Schoch. Pe parcursul a trei zile am fost inițiați în secretele prozei scurte și am exersat alături de alți tineri.

                             

Scriitoarea ne-a povestit din experiențele sale și ne-a propus exerciții interesante. De exemplu, am lucrat pe un fragment de text, transformând-ul într-o creație proprie în care naratorul are dubii sau în care este orb. Acesta era despre autobuzul 100 în care ne-am plimbat imaginar două zile, alături de o femeie cu gâtul lung și un câine de pluș în brațe. Ulterior am realizat alte probe pentru proza finală. Fiecare dintre noi a primit o imagine cu o locație și o altă imagine cu un personaj. Acestea au servit drept repere pentru text.

Important este și faptul că am comentat /discutat fiecare dintre aceste exerciții. Deși, condițiile au fost aceleași, în a treia zi, la lectura finală, toți au compus creații individuale. Aici prozele s-au ascultat și analizat de profesorul universitar Ivan Pilchin și de câțiva dintre studenții dumnealui. Cu sugestii a venit și moderatorul acestui atelier, scriitorul Dumitru Crudu, Julia Schoch, dar și de ceiallți participanți.

Pentru mine este o experiență constructivă. Scriu poezii, eseuri, materiale jurnalistice. La capitolul proză, nu am exersat. Norocul meu e că înainte de lectură am reușit să redactez textul cu Dumitru și Julia. Astfel, a fost remarcat și apreciat de ascultători. Deocamdată nu pot să-l public. Va apărea în antologie și atunci aștept să fiu criticată.

Atelierul a fost organizat cu sprijinul Centrul cultural german „Accente” și la sfârșitul acestuia ne-am promis că vom învăța germana, până atunci mai călătorim cu autobuzul 100 ( via troleul 10) scrim, citim și ne vedem de ale noastre.

Rânduri/Gânduri despre Iași

la Gală, ascultăm cu atenție Emineescu, Emineescuu...

Iașiul este un oraș interesant. Îmi place să-l răsfoiesc ca pe-o carte ilustrată de istorie. O istorie ce-o simt aproape și de care mi-e dor ca de-o îmbrățișare. Iarna aceasta Iașiul mi-a oferit o îmbrățișare mai îndelungată. Nu una dintre acelea în care simți corpul și e suficient, ci una în care simți mult mai mult, dar mai puțin ca să fii cu-adevărat împlinit.

M-a întâmpinat un oraș în zăpada, un hotel Continental și sunetul tramavaiului dimineața ca un deșteptător înaintea căruia te trezești mulțumit că somnul ar mai putea dura cinci minute. Deși primul loc pe care l-am vizitat este Mall-ul, nu m-a impresionat așa- zisul shooping, nici shaorma și nici măcar băieții disponibili, mi-a plăcut târgul de anticariat, havuzul și lipsa de rusisme. Iar dincolo de pereții centrului comercial și dincolo de pereții inimii vedeam și simțeam cum ninge memorabil.

„Basarabia-cât de aproape!” s-a intitulat și sărbătoare elevilor de la Colegiul de Electronică și Telecomunicații din Iași, iar Gala laureaților a fost plină de emoție, poezie, chitară și iar poezie. Pe lângă vizita muzeelor Universității și Unirii am fost impresionată și de bojdeuca înzăpezită a lui Creangă, pe care n-am mai văzut-o niciodată astfel. Impresionabilă a fost și piesa de teatru „Un bărbat și cam... multe femei” de la Ateneul Tătărași, despre care aș povesti multe poate într-o altă postare.

la Muzeul Unirii

Acum e cald și a trecut ceva timp de-atunci, dar trebuia să vă mărturisesc aceste impresii pentru că merită să vedem acest oraș măcar odată în viață. Eu și Maria Fărâmă ne-am promis că-l vom mai vizita. Nu am avut timp să răsfoim cărțile de pe străzi și în general, cărțile din Iași. Credem noi că e cel mai bun motiv să ne reîntoarcem. Oricând.

baloanele se sparg

Mihai voia ca oamenii să râdă

îl pictam în fiecare dimineață și el cânta

                  mingile curgeau din mâinile lui

și se loveau de pereții odăii înguste

de când organizăm programe de circ

                     Mihai n-a reușit să se ridice

se joacă într-un scaun înțepenit

și colorează bulinele unor papioane de hârtie

undeva lumea lui va trece mai departe

de-un geam

de-o femeie îmbrăcată-n alb

de-o foie neagră pe care se văd două oase

undeva

medicul i-au promis că va deveni clovn

doar că n-o să iasă în arenă

niciodată