Muzică folk irlandeză şi scandinavă

Nu am fost la multe concerte până acum, poate doar la cele organizate de Ziua Oraşului şi de alte evenimente semnificative. Nici despre muzică nu pot spune că ascult un stil bine definit. Cu toate acestea, seara trecută am fost la un concert atipic şi în acelaşi timp interesant.

Am audiat muzică folk irlandeză şi scandinavă pe ritmurile  formaţiei ucrainene "Spiritual Seasons". Evenimentul organizat de Art-Labirinth mi-a creat, până la urmă, o dispoziţie extraordinară. Pozitivismul irlandez şi ritmurile live au făcut atmosfera deosibită. Iar dacă la început nu erau locuri pe scaune, mai târziu deja nu mai era loc pe ringul de dans. Melodiile dansante nu m-au lăsat nici pe mine să stau. În anumite momente paşii nici nu mai contau, fiecare se lăsa dus de val.

Atmosfera a fost completată de ceai cald şi lumânări. M-am teleportat pentru câteva ore într-un local din orăşelele scandinave sau irlandeze. O ieşire benefică din rutina şi stresul ultimului an de licenţă.

Iar pentru a vă face o impresie mai clară vă invit să audiaţi şi voi.

Uşile s-au închis. Şoferul anunţă următoarea bârfă!

De ceva vreme, sunt mai ironică şi tratez unele situaţii cu umor. Încerc să fiu directă şi tind să spun lucrurilor pe nume. Cred că şi aşa e multă falsitate pe un singur etaj. Fie că e ping pong de replici, contradicţii sau glume "inocente", important e să ne păstrăm sinceritatea şi să nu hrănim ego-ul oamenilor cu fraze meticulos şlefuite care să le stea în gât. 

Eram într-o zi în troilebuz. Două fete o complimentau pe alta. Le plăcea cum şi-a vopsit părul. La staţie, respectiva domnişoară a coborât. Cele care au rămas şi-au schimbat brusc opinia. "Ai văzut ce şi-o făcut din capu` acela. Asta de când o vinit la universitati, fa!". Ei bine, în acea clipă mi-au trecut prin minte cele mai recente complimente şi posibilele replici după ce uşile s-au închis şi şoferul a anunţat următoarea staţie.

Mă îngrozesc la gândul că prietenii cei mai buni m-ar putea minţi în faţă. Am încercat întotdeauna să-mi exprim opinia obiectiv. Nu e vorba de perfecţiune şi nici de cunoştinţe avansate. E vorba de nişte oameni pe care îi cunoşti şi îţi solicită părerea pentru că au încredere în tine, ci nu pentru că vor să fie acoperiţi de petale roz, chiar în troilebuz.

Îmi permit ironie şi sarcasm, dar tot ceea ce le spun oamenilor din jurul meu vine din dorinţa aprigă de a ne întâlni peste ani şi a ne critica stilul pentru a pleca împreună la cumpărături. Sau a face schimb de cărţi. Sau, pur şi simplu, a conversa liber despre orice, fără promisiuni, beneficii şi împrumuturi. Pentru a transforma discuţia noastră în interacţiune constructivă şi nu într-o împărţeală de bârfe, mai ceva ca la vândutul seminţelor în piaţă.

Până la urmă, francheţea nu-i un defect, ci un bilet de călătorie prin cele mai frumoase şi nebune prietenii. Cu uşile închise sau deschise să vorbim despre/cu oameni la fel. Pentru asta nu există taxator.

Autobuzul 100 la atelierul de scriere creativă

 Mirosul de cărți, ceaiul cald și exercițiile literare au creat atmosfera atelierului de Creative Writing cu scriitoarea germana Julia Schoch. Pe parcursul a trei zile am fost inițiați în secretele prozei scurte și am exersat alături de alți tineri.

                             

Scriitoarea ne-a povestit din experiențele sale și ne-a propus exerciții interesante. De exemplu, am lucrat pe un fragment de text, transformând-ul într-o creație proprie în care naratorul are dubii sau în care este orb. Acesta era despre autobuzul 100 în care ne-am plimbat imaginar două zile, alături de o femeie cu gâtul lung și un câine de pluș în brațe. Ulterior am realizat alte probe pentru proza finală. Fiecare dintre noi a primit o imagine cu o locație și o altă imagine cu un personaj. Acestea au servit drept repere pentru text.

Important este și faptul că am comentat /discutat fiecare dintre aceste exerciții. Deși, condițiile au fost aceleași, în a treia zi, la lectura finală, toți au compus creații individuale. Aici prozele s-au ascultat și analizat de profesorul universitar Ivan Pilchin și de câțiva dintre studenții dumnealui. Cu sugestii a venit și moderatorul acestui atelier, scriitorul Dumitru Crudu, Julia Schoch, dar și de ceiallți participanți.

Pentru mine este o experiență constructivă. Scriu poezii, eseuri, materiale jurnalistice. La capitolul proză, nu am exersat. Norocul meu e că înainte de lectură am reușit să redactez textul cu Dumitru și Julia. Astfel, a fost remarcat și apreciat de ascultători. Deocamdată nu pot să-l public. Va apărea în antologie și atunci aștept să fiu criticată.

Atelierul a fost organizat cu sprijinul Centrul cultural german „Accente” și la sfârșitul acestuia ne-am promis că vom învăța germana, până atunci mai călătorim cu autobuzul 100 ( via troleul 10) scrim, citim și ne vedem de ale noastre.

Rânduri/Gânduri despre Iași

la Gală, ascultăm cu atenție Emineescu, Emineescuu...

Iașiul este un oraș interesant. Îmi place să-l răsfoiesc ca pe-o carte ilustrată de istorie. O istorie ce-o simt aproape și de care mi-e dor ca de-o îmbrățișare. Iarna aceasta Iașiul mi-a oferit o îmbrățișare mai îndelungată. Nu una dintre acelea în care simți corpul și e suficient, ci una în care simți mult mai mult, dar mai puțin ca să fii cu-adevărat împlinit.

M-a întâmpinat un oraș în zăpada, un hotel Continental și sunetul tramavaiului dimineața ca un deșteptător înaintea căruia te trezești mulțumit că somnul ar mai putea dura cinci minute. Deși primul loc pe care l-am vizitat este Mall-ul, nu m-a impresionat așa- zisul shooping, nici shaorma și nici măcar băieții disponibili, mi-a plăcut târgul de anticariat, havuzul și lipsa de rusisme. Iar dincolo de pereții centrului comercial și dincolo de pereții inimii vedeam și simțeam cum ninge memorabil.

„Basarabia-cât de aproape!” s-a intitulat și sărbătoare elevilor de la Colegiul de Electronică și Telecomunicații din Iași, iar Gala laureaților a fost plină de emoție, poezie, chitară și iar poezie. Pe lângă vizita muzeelor Universității și Unirii am fost impresionată și de bojdeuca înzăpezită a lui Creangă, pe care n-am mai văzut-o niciodată astfel. Impresionabilă a fost și piesa de teatru „Un bărbat și cam... multe femei” de la Ateneul Tătărași, despre care aș povesti multe poate într-o altă postare.

la Muzeul Unirii

Acum e cald și a trecut ceva timp de-atunci, dar trebuia să vă mărturisesc aceste impresii pentru că merită să vedem acest oraș măcar odată în viață. Eu și Maria Fărâmă ne-am promis că-l vom mai vizita. Nu am avut timp să răsfoim cărțile de pe străzi și în general, cărțile din Iași. Credem noi că e cel mai bun motiv să ne reîntoarcem. Oricând.

baloanele se sparg

Mihai voia ca oamenii să râdă

îl pictam în fiecare dimineață și el cânta

                  mingile curgeau din mâinile lui

și se loveau de pereții odăii înguste

de când organizăm programe de circ

                     Mihai n-a reușit să se ridice

se joacă într-un scaun înțepenit

și colorează bulinele unor papioane de hârtie

undeva lumea lui va trece mai departe

de-un geam

de-o femeie îmbrăcată-n alb

de-o foie neagră pe care se văd două oase

undeva

medicul i-au promis că va deveni clovn

doar că n-o să iasă în arenă

niciodată

(re)capitularea unui an

 Uneori uit că am un blog sau îl evit din teama de a nu mă regăsi sau din teama de a nu scri vreo prostie siropoasă pe care s-o regret. Uneori, pur şi simplu, cred că lumea s-a săturat de lamentaţii, păreri, gânduri... sau de un alt blog. Mai ştiu, însă că uneori există oameni care te urmăresc şi care te întreabă de ce nu mai scrii nimic. Hhh... chiar citeşte cineva, îţi spui în gând cu promisiunea de a reveni în forţă.

 Oamenii trăiesc adesea din promisiuni şi cred că e timpul să-i fac şi eu una  blogului meu. Oamenii adesea obişnuiesc să spună că vor veni mai repede, că vor îmbrăţişa mai tare, că vor iubi mai mult. Eu, chiar, sper că voi scrie mai des în 2013!

Pentru a începe noul an e nevoie, însă, să-l recapitulez pe cel vechi. Nu pentru că am citit azi multe articole de acest gen, ci pentru că uneori e bine să vezi unele lucruri ca să realizezi altele. Întotdeauna e necesar un punct, înainte de o nouă frază.

A fost un an plin şi sunt sigură că aş trece cu vederea unele momente, dar asta nu înseamnă că ele se vor şterge, pentru că tot ce trăiesc rămâne undeva într-un "eu" care se autodescoperă zi de zi.

Anul acesta:

*   am învăţat să renunţ, la unii oameni şi la ciocolată.

*  am stat pentru prima dată într-un spital şi-am văzut persoane cărora nu le pasă de carieră, faimă, imagine. Persoane care iubesc pentru că iubesc.

* am trăit experienţa lansării unei cărţi de poezie. 
"Ora H" m-a purtat pe la interviuri, mi-a oferit prilej de critică şi de laudă, m-a învăţat scriitura de după debut, într-o dilemă de a renunţa sau de a merge mai departe.

* am văzut Africa. Am zburat prima dată cu avionul. Am admirat aeroportul din Dubai. Girafele. Munţii. Oameni de naţionalităţi diferite. Gânduri diferite. Inedit...

* am trăit o "provocare" de 3 zile în pădurea din Căpriana şi am cunoscut o fată incredibilă, în care m-am citit şi recitit de mii de ori.

*  am învăţat să conduc. Maşina. Echipa. Nu şi inima.

*   aşa şi nu m-am mai dus la mare.

*   m-am convins că revista la care colaborez e tot mai aproape de mine şi îmi va fi greu să mă despart de ea, ca de-o copilărie.

*   am participat la mai multe evenimente culturale, lansări, cenacluri. Am cunoscut tineri creatori. Am procurat multe cărţi noi. Am citit.

*   a trebuit să scriu o groază de ştiri. Sper să nu se mai întâmple.

*   mi-am făcut o prietenă. Prea bună. Prea altruistă, dar lângă care pot fi eu însămi.

*... aaa şi am revenit la breton :)

A fost un an bun. Unul care mi-a oferit duşuri reci, dar şi raze fierbinţi. Cu fiecare clipă, însă, m-am apropiat mai mult de oameni. De la Făt-Frumos până la Muma Pădurii, de la regele cu haine invizibile până la sirenele false, de la cei şapte pitici virtuali până la cele mai adevărate Cosânzene. Cel mai mult în acest an am simţit oamenii. Iar asta... sper să se repete.
Cu condiţia ca să rămână acei oameni în faţă cărora e uşor să mă dezbrac de ghimpi şi să mă las înghiţită.

Femei și mașini. Tratament cu răbdare

De când a apărut mașina, bărbatul simte că posedă ceva în totalmente. Nu mă miră să îi văd admiriînd automobile de lux sau, pur și simplu, îngrijind  ieftina  lor mașină cu sunete ciudate bună de dus la fier vechi. De mici copii se joacă cu ele, iar când cresc fac tot posibilul ca jucăriile lor să devină realități. Acum lucrurile s-au schimbat, iar femeile atentează din ce în ce mai mult la mica lor comoară. Unii acceptă resemnați cu gândul că se vor putea refugia în alcool la petreceri, alții însă, sunt derutați de aceste evoluții, de-a dreptul, explozibile pentru ego-ul lor.

Da, femeia și mașina nu alcătuiesc ecuația potrivită, perceptibilă pentru mintea masculină de aceea e mai bine să le ții departe una de alta. Astfel, mașina a devenit unica lor prietenă, fidelă și apoape, în orice moment. Unii suferă mai mult când își duc prietena metalică la vulcanizare decât când sunt părăsiți de iubită. Orice gând legat de mașini și femei sunt doar fanteziile lor ascunse ori nopțile pe bancheta din spate, nicidecum femeia sigură și puternică care manevrează volanul perfect. Poate din această cauză am învățat la școala auto conștientă că nu aș putea reuși niciodată. Au existat momente când îmi venea să mă dau cu capul de parbriz și să uit de acest capriciu, care treptat devine o școală de viață. Traseul se transformă într-o conexiune, unde fiecare conducător trebuie să fie vigilent și să respecte regulamentul. Dacă acest comportament ar fi practicat mai des în viață poate am evita mai des accidentele lăuntrice.

Cu toate astea femeile vor să fie și ele stăpânele volanului, chiar dacă sunt claxonate când nici bine nu s-a aprins culoarea oranj la semafor sau când viteza lor e mai mică. Ea, însă nu-și permite să deschidă geamul și să arate un gest obscen (sau poate își permite). Oamenii, în general, sunt diferiți indiferent de sex ori statut. De aceea există și bărbați care își ucid celulele nervoase pentru ca fetele, iubitele sau surorile lor să fie cele mai bune! De aceea există și femei care uită geamul deschis sau lovesc mașinile din parcare.

Pân la urmă mașina nu e un accesoriu pentru fotografii glamuroase, ea e un stil de viață și nu unul dintre cele mai ușoare ( ar spune rezervorul). Când lucrurile nu merg, umfli un pic anvelopele și pornești mai departe. Oricum pentru toate există o centură de siguranță!