Rânduri/Gânduri despre Iași

la Gală, ascultăm cu atenție Emineescu, Emineescuu...

Iașiul este un oraș interesant. Îmi place să-l răsfoiesc ca pe-o carte ilustrată de istorie. O istorie ce-o simt aproape și de care mi-e dor ca de-o îmbrățișare. Iarna aceasta Iașiul mi-a oferit o îmbrățișare mai îndelungată. Nu una dintre acelea în care simți corpul și e suficient, ci una în care simți mult mai mult, dar mai puțin ca să fii cu-adevărat împlinit.

M-a întâmpinat un oraș în zăpada, un hotel Continental și sunetul tramavaiului dimineața ca un deșteptător înaintea căruia te trezești mulțumit că somnul ar mai putea dura cinci minute. Deși primul loc pe care l-am vizitat este Mall-ul, nu m-a impresionat așa- zisul shooping, nici shaorma și nici măcar băieții disponibili, mi-a plăcut târgul de anticariat, havuzul și lipsa de rusisme. Iar dincolo de pereții centrului comercial și dincolo de pereții inimii vedeam și simțeam cum ninge memorabil.

„Basarabia-cât de aproape!” s-a intitulat și sărbătoare elevilor de la Colegiul de Electronică și Telecomunicații din Iași, iar Gala laureaților a fost plină de emoție, poezie, chitară și iar poezie. Pe lângă vizita muzeelor Universității și Unirii am fost impresionată și de bojdeuca înzăpezită a lui Creangă, pe care n-am mai văzut-o niciodată astfel. Impresionabilă a fost și piesa de teatru „Un bărbat și cam... multe femei” de la Ateneul Tătărași, despre care aș povesti multe poate într-o altă postare.

la Muzeul Unirii

Acum e cald și a trecut ceva timp de-atunci, dar trebuia să vă mărturisesc aceste impresii pentru că merită să vedem acest oraș măcar odată în viață. Eu și Maria Fărâmă ne-am promis că-l vom mai vizita. Nu am avut timp să răsfoim cărțile de pe străzi și în general, cărțile din Iași. Credem noi că e cel mai bun motiv să ne reîntoarcem. Oricând.

baloanele se sparg

Mihai voia ca oamenii să râdă

îl pictam în fiecare dimineață și el cânta

                  mingile curgeau din mâinile lui

și se loveau de pereții odăii înguste

de când organizăm programe de circ

                     Mihai n-a reușit să se ridice

se joacă într-un scaun înțepenit

și colorează bulinele unor papioane de hârtie

undeva lumea lui va trece mai departe

de-un geam

de-o femeie îmbrăcată-n alb

de-o foie neagră pe care se văd două oase

undeva

medicul i-au promis că va deveni clovn

doar că n-o să iasă în arenă

niciodată

(re)capitularea unui an

 Uneori uit că am un blog sau îl evit din teama de a nu mă regăsi sau din teama de a nu scri vreo prostie siropoasă pe care s-o regret. Uneori, pur şi simplu, cred că lumea s-a săturat de lamentaţii, păreri, gânduri... sau de un alt blog. Mai ştiu, însă că uneori există oameni care te urmăresc şi care te întreabă de ce nu mai scrii nimic. Hhh... chiar citeşte cineva, îţi spui în gând cu promisiunea de a reveni în forţă.

 Oamenii trăiesc adesea din promisiuni şi cred că e timpul să-i fac şi eu una  blogului meu. Oamenii adesea obişnuiesc să spună că vor veni mai repede, că vor îmbrăţişa mai tare, că vor iubi mai mult. Eu, chiar, sper că voi scrie mai des în 2013!

Pentru a începe noul an e nevoie, însă, să-l recapitulez pe cel vechi. Nu pentru că am citit azi multe articole de acest gen, ci pentru că uneori e bine să vezi unele lucruri ca să realizezi altele. Întotdeauna e necesar un punct, înainte de o nouă frază.

A fost un an plin şi sunt sigură că aş trece cu vederea unele momente, dar asta nu înseamnă că ele se vor şterge, pentru că tot ce trăiesc rămâne undeva într-un "eu" care se autodescoperă zi de zi.

Anul acesta:

*   am învăţat să renunţ, la unii oameni şi la ciocolată.

*  am stat pentru prima dată într-un spital şi-am văzut persoane cărora nu le pasă de carieră, faimă, imagine. Persoane care iubesc pentru că iubesc.

* am trăit experienţa lansării unei cărţi de poezie. 
"Ora H" m-a purtat pe la interviuri, mi-a oferit prilej de critică şi de laudă, m-a învăţat scriitura de după debut, într-o dilemă de a renunţa sau de a merge mai departe.

* am văzut Africa. Am zburat prima dată cu avionul. Am admirat aeroportul din Dubai. Girafele. Munţii. Oameni de naţionalităţi diferite. Gânduri diferite. Inedit...

* am trăit o "provocare" de 3 zile în pădurea din Căpriana şi am cunoscut o fată incredibilă, în care m-am citit şi recitit de mii de ori.

*  am învăţat să conduc. Maşina. Echipa. Nu şi inima.

*   aşa şi nu m-am mai dus la mare.

*   m-am convins că revista la care colaborez e tot mai aproape de mine şi îmi va fi greu să mă despart de ea, ca de-o copilărie.

*   am participat la mai multe evenimente culturale, lansări, cenacluri. Am cunoscut tineri creatori. Am procurat multe cărţi noi. Am citit.

*   a trebuit să scriu o groază de ştiri. Sper să nu se mai întâmple.

*   mi-am făcut o prietenă. Prea bună. Prea altruistă, dar lângă care pot fi eu însămi.

*... aaa şi am revenit la breton :)

A fost un an bun. Unul care mi-a oferit duşuri reci, dar şi raze fierbinţi. Cu fiecare clipă, însă, m-am apropiat mai mult de oameni. De la Făt-Frumos până la Muma Pădurii, de la regele cu haine invizibile până la sirenele false, de la cei şapte pitici virtuali până la cele mai adevărate Cosânzene. Cel mai mult în acest an am simţit oamenii. Iar asta... sper să se repete.
Cu condiţia ca să rămână acei oameni în faţă cărora e uşor să mă dezbrac de ghimpi şi să mă las înghiţită.

Femei și mașini. Tratament cu răbdare

De când a apărut mașina, bărbatul simte că posedă ceva în totalmente. Nu mă miră să îi văd admiriînd automobile de lux sau, pur și simplu, îngrijind  ieftina  lor mașină cu sunete ciudate bună de dus la fier vechi. De mici copii se joacă cu ele, iar când cresc fac tot posibilul ca jucăriile lor să devină realități. Acum lucrurile s-au schimbat, iar femeile atentează din ce în ce mai mult la mica lor comoară. Unii acceptă resemnați cu gândul că se vor putea refugia în alcool la petreceri, alții însă, sunt derutați de aceste evoluții, de-a dreptul, explozibile pentru ego-ul lor.

Da, femeia și mașina nu alcătuiesc ecuația potrivită, perceptibilă pentru mintea masculină de aceea e mai bine să le ții departe una de alta. Astfel, mașina a devenit unica lor prietenă, fidelă și apoape, în orice moment. Unii suferă mai mult când își duc prietena metalică la vulcanizare decât când sunt părăsiți de iubită. Orice gând legat de mașini și femei sunt doar fanteziile lor ascunse ori nopțile pe bancheta din spate, nicidecum femeia sigură și puternică care manevrează volanul perfect. Poate din această cauză am învățat la școala auto conștientă că nu aș putea reuși niciodată. Au existat momente când îmi venea să mă dau cu capul de parbriz și să uit de acest capriciu, care treptat devine o școală de viață. Traseul se transformă într-o conexiune, unde fiecare conducător trebuie să fie vigilent și să respecte regulamentul. Dacă acest comportament ar fi practicat mai des în viață poate am evita mai des accidentele lăuntrice.

Cu toate astea femeile vor să fie și ele stăpânele volanului, chiar dacă sunt claxonate când nici bine nu s-a aprins culoarea oranj la semafor sau când viteza lor e mai mică. Ea, însă nu-și permite să deschidă geamul și să arate un gest obscen (sau poate își permite). Oamenii, în general, sunt diferiți indiferent de sex ori statut. De aceea există și bărbați care își ucid celulele nervoase pentru ca fetele, iubitele sau surorile lor să fie cele mai bune! De aceea există și femei care uită geamul deschis sau lovesc mașinile din parcare.

Pân la urmă mașina nu e un accesoriu pentru fotografii glamuroase, ea e un stil de viață și nu unul dintre cele mai ușoare ( ar spune rezervorul). Când lucrurile nu merg, umfli un pic anvelopele și pornești mai departe. Oricum pentru toate există o centură de siguranță!

(anti)yoga

cel mai dificil în exerciţiile yoga

e să inspiri minciună

şi să expiri răbdare

cu gesturi meticuloase ne retragem trupurile în sertare

şi oscilăm ca un pendul defect

iar cuvintele noastre asemeni unor lame subţiri

cad în sufletele altora sau tot în noi

construim o catedrală de metafore

în care vom asculta rugăciuni tăiate perfect

în formă de triunghiuri sau circumferinţe

suntem lotus

donăm din sângele poemelor noastre

şi le ţinem de mână până se revitalizează

ca mai apoi să ne ţină ele

de inimă

nu mai facem yoga

dar  

încă expirăm

În vizită la Glebus Sainciuc

Orașul era încătușat în trafic și sugrumat de caniculă. Câțiva cenacliști rătăceau pe străzi în căutarea unui refugiu (cultural).Aveau să-l găsească...

Curtea lui Glebus Sainciuc parcă e ruptă dintr-un mediu rustic. Un nuc te întâmpină în fața casei, iar grădina cu imperfecțiunile sale împodobește atmosfera muzeistică din care n-ai mai vrea să pleci. "Clipa" a ajuns și la omul măștilor. O adevărată onoare să te plimbi prin curtea pavată cu pietre, prin grădina verde de unde apar un leagăn, o colibă ( nu a unchiului Tom), un izvor improvizat și alte minunății. Să stai în pragul unei case care poartă mai bine de o sută de ani și să aștepți un adevărat artist ca și cum te-ai convinge că pictorii există și că ei sunt printre noi...

Între timp au mai venit în vizită și alți oameni de cultură de parcă ne-am fi adunat la un congres. Artistul la cei 92 de ani ai săi ne-a întâmpinat cu zâmbet și optimism. E un om încă ospitalier și dornic de comunicare. Ne-a povestit diverse întâmplări, ne-a interpretat un tangou, și ne-a oferit un pic din porția sa de umor. Pe lângă el, tinerii pesimiști par patetici, iar cei încruntați ridicoli. Am avut în fața mea un exemplu nu doar de cultură, ci și de viața.

Astăzi când mulți dintre noi poartă panglici cu  "Sf. Gheorghe", el afirmă convins că "suntem moldoveni, deci români". Cuvintele sale, de fapt, poartă în sinea lor filozofia vieții. Nu am putut pleca până nu am văzut și camera măștilor cu creații, măști, portrete, reviste fel de fel prin care a mai apărut maestrul. Astfel, mi- am dat seama cât de valoros e acest loc și cât de valoroasă a fost experiența mea de a scri despre creația lui. http://clipa.in.md/img/2012,2/Clipa_02_2012_20.pdf .

Ne-a schițat și portrete. Acestea sunt deja ca niște cărți de vizită oferite celor care îi trec pragul. La așa o vârstă înaintată artistul mânuiește creionul cu lejeritate și desenează pe oricine. Nu are nici un pic din febra așa ziselor vedete.

Am avut parte de o amiază cum rareori o poți avea, iar faptul că piața era împânzită de bikeri nu ne-a împiedicat deloc să alegem valoarea, creația, meditația pentru că uneori înțelegi că "viața nu are subtitrare...".               Trebuie mai mult decât să exiști!

Aceasta e prima mea lansare...

 Abia acum mă încumet să scriu despre lansarea "Orei H" care a avut loc la Libraria 9 şi care nu a fost cel mai remarcabil eveniment şi poate nici cel mai aşteptat, dar a fost unul special pentru mine şi pentru dependenţii de poezie din preajma mea.

 Această plachetă "anorexică", dar "elegantă", după cum a numit-o Em. Galaicu-Păun este rezultatul concursului "Iulia Hasdeu", ed. a XIII-a, 2011, şi a fost editată cu sprijinul  financiar al Ministerului Tineretului şi Sportului din RM. Totuşi n-am să mă rezum la date exacte, pentru că această carte (pre)supune în primul rând sentimente.
 
 A fost o lansare caldă, cu oameni calzi şi zâmbitori, dar şi cu critici care ştiu să mai strecoare un cub de gheaţă în atmosfera poeziei începătoare, nu pot să nu-l amintesc aici pe Mircea V. Ciobanu.

 Tot despre un "cub", dar unul "imperfect" a vorbit Lucia Ţurcanu, care a reuşit să mă teleporteze în lumea creaţiei lui Nichita Stănescu şi să-mi amintească anume faptul că poezia pe care o creez are nevoie de acel colţ tăiat (ca să fie perfectă).

 Călina Trifan, poeta femeilor care iubesc cum respiră, mă înţelege pe alocuri, fiindcă este şi ea dominată uneori de aceeaşi stare de spirit. Apreciez!

 Aliona Dumbrăveanu- reprezentant al Ministerului Tineretului şi Sportului s-a alăturat şi ea cu câteva cuvinte, însă sprijinul financiar vorbeşte destul.

 Iulia Iordăchescu, cea care are grijă de "toate" la revista Clipa a ştiut să-şi amintească itinerariul meu de când am păşit prima oară la cencalu şi apoi n-am mai reuşit să mă despart de el ca să ajung aici, la un debut sideral.

 În pripă, dar original Mihaela Iordăchescu mi-a îmbrăcat cartea într-o rochie albă, simplă şi elegantă.

  Efim Bivol- epigramtist, a apreciat poezia prin filiera primelor mele încercări.


 Iar, Emilian Galaicu-Păun este cel care a monitorizat lansarea. Acest creator de ţesut viu şi-a făcut timp să fie prezent şi să participe la o seară de creaţie, fie şi a unei tinere începătoare.

Nu pot să uit şi de Aurelia Borzin, care a fost membă al juriul şi care a avut un motiv întemeiat să nu vină la eveniment ( fie vorba între noi, acel motiv e chiar Degeţica)!

 Colegii mei de cenaclu, de facultate, toţi cei care au fost prezenţi, care apreciază ora H au parte de mulţumiri şi îi invit în continuare să rămână sub veioza creaţiei mele!
A se vedea                "Ora H" la Radio Europa Liberă

                                                 "Ora H" în interviul Victoriei Borodin

                                                             "Ora H" la Ialoveni   ...

P.S.  Un grand merci fetelor pentru flori!